Radu Chelaru

„Nu regret ce am făcut… până acum, ci ceea ce nu am făcut!”

 

– Bună ziua! Cine sunteţi dumneavoastră?

– Sunt Radu Chelaru, născut pe 27 iulie 1953, şi nu regret ce am făcut de atunci şi până acum, ci ceea ce nu am făcut.

– Ce amintiri vă leagă de debutul dumneavoastră  în sport?

– Despre debutul în sport mă leagă numai amintiri frumoase. Am început sportul cu  atletismul, eram printre cei mai buni la 10.000 m, handbal – am jucat în liceu în competiţii şcolare, dar performanţa am realizat-o în box, la CSMS Iaşi, cu antrenori ca Iosif Mattes, Gheorghiu, Călin, Leonidas. Boxul l-am început pe data de 20 iulie 1969, zi memorabilă greu de uitat, întrucât acea noapte am petrecut-o în faţa televizorului model Diamant, asistând la prima debarcare (aselenizare) a unei fiinţe pământeşti pe satelitul nostru natural, Luna (Selena). Atunci când Neil Amstrong a rostit celebrele cuvinte: „Un pas mic pentru om, dar un pas uriaş pentru omenire!”, eu făceam un pas mic, dar în box!… Deci n-aveam cum să uit această dată.

– Care sunt criteriile de selecţie pentru box?

– Primul criteriu de selecţie, cred eu, este dorinţa solicitantului de a practica acest sport, apoi ar fi „răutatea” pe care trebuie s-o aibă doritorul, care, se presupune, visează la a ajunge campion al ţării, al continentului şi al lumii, pentru că altfel    n-ar mai avea ce căuta în vreo sală de box, dacă nu  ar exista  năzuinţe, idealuri măreţe în viaţa de sportiv, pentru că, numai aşa, să „omori” un sac de box sau „să cafteşti” vreun sparing-partner la sală nu poate fi apanajul unui boxeur adevărat, cu mentalitate de învingator şi cu vis de campion.

– Care vă sunt performanţele sportive obţinute în această ramură sportivă?

– În 1970, Medalie de bronz, la categoria semiuşoară, la finalele Campionatului Naţional de la Braşov; în anul 1972, Medalia de aur şi campion al României la categoria semimijlocie (67 kg) de la Sibiu, pe când eram legitimat la Steaua Bucureşti (antrenori de excepţie care m-au antrenat, precum Gheorghe Fiat – am auzit că mai trăieşte, Şerbu Neacşu, Marcu Spacov şi Chiriac (am auzit, în 2007, de la marele supercampion şi vicecampion olimpic Alec Năstac, pe când era în Iaşi observator FRB, la o puternică competiţie, că încă trăia, bine mersi, prin SUA!! Bravo lui!) Ce mai…, oameni şi antrenori de mare calibru, dar şi boxeri aşişderea, pe care i-am cunoscut personal, ca de exemplu Gruiescu, Ciochină, Silberman (cu care m-am şi „caftit”!), Dinu Condurat, moldovean de-al meu, inclusiv canalia de „nazist” Marian Culineac, din filmul lui Sergiu Nicolaescu, şi mulţi, mulţi alţii (scuzaţi-mi lunga paranteză, dar am simţit că era necesară); în anul 1973, Medalia de bronz cu echipa ASA Cluj la Campionatul Naţional, pe echipe, Centura Păltiniş şi alte competiţii pe plan intern.

– Ce model de sportiv aţi avut în perfecţionarea sportivă a dumneavoastră?

– La vremea aceea, model îmi era fabuloasa echipă de handbal, care era considerată precum echipa Braziliei în fotbal, meciuri memorabile şi performanţe încă neegalate. Apoi a fost Cassius Clay (Muhamad Ali), care, împreună cu Campionatele Europene de la Bucureşti din 1969 – care au dat nu mai puţin de 4 campioni – m-au făcut, de fapt, să aleg boxul ca sport de performanţă, deşi „tânjeam” şi după handbal – dar atunci n-a fost cineva lângă mine să mă dirijeze acolo unde mi-ar fi plăcut mai mult (pentru că tata voia să-i bat pe băieţii din cartier care m-au „caftit” de vreo două ori, şi asta a înclinat balanţa!).

– Cine v-a fost primul antrenor?

– Primul meu antrenor a fost Leonidas Cotidis (comuniştii veniţi la putere după 1945 l-au obligat să-şi schimbe numele în Gheorghiu). Era un tip de antrenor care, în lupta din ring, mergea pe ideea: „Decât să dai 100 de pumni şi să primeşti 99, să câştigi meciul, dar să intri şi tu în spital, nu numai „duşmanul”, mai bine să dai numai doi pumni şi să primeşti doar unul sau chiar …mai puţin”. Această idee m-a călăuzit în mai toate meciurile pe care aveam să le susţin în cariera mea.

– Ce sfaturi aţi putea da tinerilor care doresc să practice boxul?

– Dacă vor să facă performanţă, trebuie să renunţe la multe plăceri, aş spune vicii: fără ţigară, fără alcool, fără nopţi pierdute. Muncă, muncă şi iar muncă, iar rezultatele foarte bune nu vor întârzia să apară, şi răsplata va veni şi ea, odată cu ele.

– Ce părere aveţi despre violenţa în sport ?

– Urăsc violenţa în sport – poate părea paradoxal când această afirmaţie vine de la un practicant de sport dur! Da, dur, dar nu violent! De aceea i se spunea şi „nobila artă”, adică arta pugilatului, scrima pugilistică plină de fair-play exclud „derivatele” astea moderne, de tip K1, care este bătaie golănească în toată regula, şi legală, pe deasupra.

Daca ti-a placut articolul dai share sau like:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *